Ii clar.

Tot ce-o fost, n-o fost sa fie.

Bai, muierea asta avea un stil de a plange ca de fiecare data cand imi aduc aminte ma induiosez, atat isi plimba ochii sperand ca lacrima nu o sa cada si cand ajungea la punctul culminant ii inchidea si lacrima ii cadea, avea asa o fata de copil si stramba din barbie, tremura toata, la ea plans fara tremur nu exista, adorabil si dureros al naibi.

Mai avea si un ras fantastic, de care nu puteai sa te plictisesti si de multe ori nu radeai de glumele ei care, apropo, au fost doar 3, deci eu sincer am ras copios doar la 3 glume ale dansei… Ea? Radea fest, non-stop, cum deschideam gura, cum radea, cel putin la inceput nu exista data in care sa nu rada de prostiile pe care le zic.

Mainile ei, vai, avea niste maini, Dumnezeiesti! Pe mine unul mainile ei m-au dat pe spate, am mai vazut maini frumoase, dar ale ei erau exagerate, niste degete lungi de pianista, o structura extrem de frumoasa si finuta. Abdomenul pe care puteai clar sa pui un pahar de apa plin si nu se varsa, deci nu era butoi (cum le zicea fostelor mele, de ciuda).

Avea ochii frumosi, cu toate ca nu se vedeau foarte clar din cauza ochelariilor ei… bai dar erau frumosi si fixi cand ma privea cu asa intensitate… brrr, direct fiori. Era o domnisoara in adevaratul sens al cuvantului, nu era femeia tipica din zilele noastre, era classy, loved that.

Femeie nebuna, avea asa o personalitate, mama! Mereu geloasa, pe oricine! Doar de la un timp incetase sa mai zica, sa mai arate cat de geloasa e, dar fiebea in ea sangele cand stia ca sunt in preajma unor prezente feminine. Stia sa guste glumele mele, mi-a placut asta, mult, mai ales ca le intelegea.

Chiar era nebuna! (eu eram ala nebun defapt dar nu conteaza) Avea un iubit imaginar, si alt iubit pe care l-a intalnit pe strada, defapt a sarit pe ea, saraca, vroia si el sa o combine dar domnisoara era foarte speriata in momentul acela, nu stia ce sa faca, iar eu, eu eram gelos doar pe cei 2 baietii, primul imaginar, domnul Catalin visand la Catalina iar celalalt Daniel, smecherul care vroia sa prinda si el ceva peste de pe strada dar nu ii iesise, caci a mea, i-a spus ca isi suna iubitul.

Parul ei! Bai, esti nebun?! Asa par…asa culoare… doamne, stiu ca din cauza mea nu l-a mai tuns, de cand am cunoscut-o i-am zis ca imi place parul lung (il avea si atunci) si nu s-a mai tuns de atunci, acum are un par de toata frumusetea, mama, is mort dupa parul ei.

Doamne, pariu ca nu intelege multa lume ce scriu aici, dar e atat de… bine sa spun toate chestiile astea, oricum cam atat desi multe altele asteapta sa iasa afara, dar cred ca is destul de foarte zdruncinat sa mai zic ceva.

Libertate

Nu, nu îți doresc să simti ca lumea se destramă in jurul tau, ca tot ce ai clădit, sau ai crezut ca ai clădit cade in slow motion peste tine si te strivește ușor, si nu usor cum strivești un gândac să-i curmi suferința, ci ușor, lent, încet, încet, bucată cu bucată… Groaznic. Atât de crud e sa privești in trecutu-ți si sa nu poți vedea (din cauza ca ești orb, nu pentru ca părțile rele nu exista) nimic din ce e rău, doar ce-a fost bun, si te frămânți ca nu mai poate fi… Ca nu mai este, totul e pe feeling, simți, știi sigur ca nimic nu este si nu va mai fi roz, da, e sfârșitul si vine îngrozitor de lent… Cred ca asta e cea mai dureroasa parte. Nu poti sa te lovești singur sa devi inconștient si sa te trezești abia când toate astea sunt gata, trebuie sa treci prin tot ce ai de trecut…
Bai, aproape ca mi-am jurat ca nu mai fac asta, ca sunt doar 90% maxim, si așa este un procent imens, dar am ajuns la 100% si nu stiu, ca de obicei, cum sa dau înapoi, sunt dramatic, dar pana la urma ce contează? Nu mai contează nimic, toate capătă un non-sens, sunt sătul, de această iluzie, de acest cuvânt, de tot ce înseamnă… Ma pierd in nopți din nou, sănătatea mea mintala e la minim, nu stiu cum rezist când se destramă atât de multe in capul meu. Nu pot sa îmi descriu nici mie toate acestea, stiu doar ca vreau sa fiu odată liber… Alerg degeaba către nicăieri, ma agit poate fara vre-un rost, poate toate astea sunt in capul meu, dar instinctele nu m-au înșelat niciodata, la naiba! E sfârșitul, crudul, lent sfârșit… Iar eu tot ce vreau, e libertatea…

Înțelegi ?

Perfect conștient că nu am mai postat de ceva timp, nici nu știu dacă mai am cititori, sincer. Meh.

Astăzi m-a lovit trecutul, oarecum, nimic grav la suprafață, dar în timp ce citeam … nu știam cum să mă simt, e clar, nu mai sunt aceiași persoană, nici ea nu mai este… totuși un impact puternic, de ce? Asta e amintirea? De ce nu am avut sentimentul ăsta până acum? Atâtea persoane uitate și totuși “unforgetable”, meh, copil oligofren, nici sa ma explic nu știu. Ah, da, asta a fost mereu problema mea, de ce e așa greu să mă fac înțeles? De multe ori am atatea de explicat, de spus, de aratat, și pur și simplu mă blochez, parca creierul meu este din nou la ora de mate… Să nu mai zic că scopul acestui post este total altul dar mereu ma pierd prin alte subiecte și încep 100 subiecte, mi-ar trebui o grămadă de timp să le povestesc pe toate, nu ca nu mi-ar place, dar, din nou, meh.

Clar imi trebuie un psihiatru.

Corinteni 13:4-8

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

Cantecul de disperare

Răsare amintirea ta din noaptea unde-s scufundat.
Râul îşi leagă de mare lamentaţia obstinată.

Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Este ceasul plecării, oh abandonat!

Peste inima mea plouă corole reci.
Oh santină de moloz, cumplită peşteră cu naufragiaţi!

În tine s-au adunat războaiele şi zborurile.
Din tine şi-au înălţat aripile păsările cântului.

Ai înghiţit tot, ca depărtarea.
Ca marea, ca timpul. Totul în tine a fost un naufragiu!

Era ora veselă a asaltului şi a sărutării.
Ora stuporii ce ardea ca un far.

Neliniştea pilotului, furia scafandrului orb,
tulburea beţie a dragostei, totul în tine a fost un naufragiu!

În copilăria de ceaţă sufletul meu înaripat şi rănit.
Pierdute descoperitor, totul în tine a fost un naufragiu!

Te-ai legat de durere, te-ai agăţat de dorinţă.
Te-a doborât tristeţea, totul în tine a fost un naufragiu!

Am împins înapoi zidul de umbră,
am păşit dincolo de dorinţă şi de faptă.

Oh trup, trup al meu, femeie pe care am iubit-o şi am pierdut-o,
pe tine în ceasu-acesta umed, te chem şi te prefac în cânt.

Ca un pahar tu ai primit nemărginita duioşie,
şi cioburi te-a făcut ca pe-un pahar nemărginita-uitare.

Era neagra, neagra singurătate a insulelor,
şi acolo, femeie de iubire, în braţele tale m-ai primit.

Erau setea şi foamea, şi tu ai fost rodul.
Erau durerea şi ruinele, şi tu ai fost miracolul.

Ah femeie, nu ştiu cum m-ai putut păstra
pe pământul sufletului tău, şi pe crucea braţelor tale!

Dorinţa mea de tine a fost cea mai teribilă şi cea mai scurtă,
cea mai nepotolită şi mai beată, cea mai intensă şi cea mai avidă.

Cimitir de sărutări, încă mai sunt focuri pe mormintele tale,
încă mai ard ciorchinii ciuguliţi de păsări.

Oh gura muşcată, oh sărutatele membre,
oh dinţii înfometaţi, oh trupurile împletite.

Oh copulaţia nebună de speranţă şi efort
în care ne încleştam şi deznădăjduiam.

Şi duioşia, uşoară ca apa şi făina.
Şi cuvântul de-abia-nceput pe buze.

Mi-a fost destinu-acesta, cu el dorinţa mi-a călătorit,
s-a prăbuşit în el dorinţa-mi, totul în tine a fost naufragiu!
Oh santină de moloz, totul cădea-năuntrul tău,
ce durere nu ai vlăguit, ce valuri nu te-au înecat.

Din val în val încă ai pâlpâit şi ai cântat
stând în picioare ca un marinar la prova unei corăbii.

Încă-ai mai înflorit în cânturi, încă-ai mai spart curenţi.
Oh santină de moloz, tu puţ deschis şi-amar.

Palid scafandru orb, nefericit oştean,
pierdute descoperitor, totul în tine a fost naufragiu!

Este ceasul plecării, crudul şi-ngheţatul ceas
pe care noaptea îl supune oricărui orar.

Centura zgomotoasă a mării încinge ţărmul.
Se ivesc stele reci, emigrează negre păsări.

Părăsit asemeni cheiurilor în zori.
Doar umbra mi se răsuceşte tremurândă-n mâini.

Ah dincolo de toate. Ah dincolo de toate.

Este ceasul plecării. Oh abandonato!